RSS

Arhive pe etichete: ecranizari dupa romane celebre

CU OCHII LARG INCHISI – Arthur Schnitzler

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Februarie 2011 în Fără categorie

 

Etichete: , ,

POSTASUL SUNA INTOTDEAUNA DE DOUA ORI – James M. Cain

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2011 în Fără categorie

 

Etichete: , ,

O CALATORIE IN INDIA – E. M. Forester

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2011 în Fără categorie

 

Etichete: , ,

DE VEGHE IN LANUL DE SECARA – J.D. Salinger

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2011 în Fără categorie

 

Etichete: , ,

MÂNDRIE ŞI PREJUDECATĂ – Jane Austen

DESPRE ROMAN

pride-and-prej-pixgif

1. Publicare.

Deoarece Jane Austen şi-a publicat romanele sub anonimat, acestea nu i-au adus recunoaştere în timpul vieţii, iar citicile în preponderenţă negative pe care le-au primit s-au datorat mai degrabă ideilor prezentate şi a crezurilor la care adera, decât stilului ori talentului ei. “Mandrie si Prejudecată”  a fost cel de-al doilea roman publicat de scriitoarea britanică Jane Austen si, de departe, una dintre cele mai cunoscute opere ale sale (alături de “Simţ şi Raţiune“). Jane Austin a început să lucreze la acest roman înainte de împlinirea vârstei de 21 de ani (romanul a fost scris între anii 1796 – 1797).

2. Alegerea titlului.

Romanul s-a intitulat iiniţial  “First Impressions”, dar nereuşind să-l publice de la început , sub acest nume, acesta a suferit câteva revizii din partea autoarei, printre care şi schimbarea titlului, sub care a fost publicat ulterior, în iarna anului 1813 (28 ianuarie) – în alegerea acestuia din urmă putând fi implicate, desigur, şi considerente de ordin comercial.

3.Tip – lovestory.


4. Stil personal.

Romanul este scris în aceeaşi manieră inconfundabilă a lui Jane Austin – directă, condimentată discret print-un umor elevat şi ironic şi, nu în ultimul rând, afişând, fără reticenţă dar şi fără aroganţa, superioritatea unui stil de gândire şi a unei viziuni care se ridică mult deasupra clişeelor şi prejudecăţilor vremii. Subiectul şi intriga romanului sunt inspirate din dinamica socială specifică vremii, el constituind o veritabila frescă a începutului de secol XIX – contextele sociale prezentate în carte, ambientul în care se desfăşoară secvenţele şi scenele relevante (balurile, reuniunile mondene, viaţa de familie, etc), precum şi doctrinele şi ideologiile specifice secolului. Limbajul folosit este direct şi firesc, nu epatează prin formulări şi expresii extravagante, dar, dincolo de firescul şi naturalul discursului, nu putem să nu remarcăm agerimea şi supleţea firului narativ şi a ideilor, replicile ironice şi un pic înţepătoare, comicul sau absurdul situaţiilor surprinse în subsidiar. Datorită stilului abordat se consideră că Jane Austen a realizat trecerea către romanul realist tipic secolului XIX şi este apreciată ca fiind unul dintre cei mai mari scriitori britanici.

5. Teme principale.

Romanul începe prin, deja celebra, replică: “Este universal recunoscut faptul că un burlac, posesor al unei averi frumoase, cu siguranta trebuie să fie în căutarea unei neveste.” – replică ce ne devoaleză de pe acum, originea şi natura intrigilor ce vor face obiectul … şi subiectul romanului. Printr-o singură idee, Jane Austin anunţă cele 4 mari aspecte (şi probleme!) ale epocii în care trăieşte:

(1) problematica mariajului, vizând în special principiile greşite după care sunt întemeiate căsătoriile, principii aproape exclusiv materialiste (ea prezentând, pe parcursul romanului, mai multe modele de mariaj),

(2) atitudinea şi viziunea părinţilor despre ceea ce înseamnă (pentru ei) a “asigura un viitor stabil” propriilor copii,

(3) statutul şi percepţia socială asupra femeilor,

(4) discrepanţa dintre clasele sociale şi criteriile superficiale şi şubrede după care sunt etichetaţi reprezentanţii diferitelor segmente sociale – ea vrând să demonstreze prin “pledoaria” pe care o susţine în această carte, că aptitudinile intelectuale si dotarea nativă nu sunt apanajul exclusiv al nobililor.

Bineinţeles că, din aceste aspecte de bază se desprind o serie de alte idei si teze care sunt dezbătute în cadrul romanului, fie direct, prin discuţiile libere dintre personaje, fie indirect, prin situaţiile şi circumstanţele în care acestea ajung să se cunoască, să interacţioneze şi, bineinţeles, prin relaţiile (de prietenie, amor sau rivalitate) care se nasc pe parcurs. Una dintre ideile principale care derivă din nucleul central al romanului este problema liberului arbitru – autoarea punând, în balanţă, în ce măsură oamenii mai sunt sau nu stăpânii propriilor vieţi şi în ce măsură îşi mai pot asuma alegerile pe care le fac în viaţă. În acest context, desigur că statutul femeii este unul dezavantajat social, ea fiind, pe rând o victimă a autorităţii masculine – mai întâi a tatălui (care-i va lege un soţ „potrivit”), mai apoi a soţului însuşi (care va decide ce mai bine pentru ea) şi într-un final, poate chiar a propriilor fii, când aceştia vor ajunge, la rândul lor, capi ai familiei. Dar nu numai femeii îi este restricţionat liberul arbitru, ci şi bărbaţilor, deopotrivă, atunci când se întîmplă să se îndrăgostească de o femeie al carui statut social, rang sau avere nu sunt comptabilie cu ale sale. Acesta este cazul celor doi protagonişti ai romanului: Elizabeth Bennet, una dintre cele 5 fiice ale unui gentleman burghez, stabilit la ţară (Mr. Bennet) şi Fitzgerald Darcy, un gentleman în vârstă de 28 de ani, necăsătorit şi posesor, printre altele, al râvnitului domeniu Pemberley, din Derbyshire.

În acest sens, dialogul care are loc la un moment dat între cei doi, este revelator:

„― Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă mărturisesc admiraţia şi dragostea mea arzătoare.

[…] Nu am dorit niciodată preţuirea dumneavoastră şi mi-aţi acordat-o, desigur, cu totul fără să vreţi. Îmi pare rău să fi prilejuit cuiva o suferinţă. […]

― Şi acesta este răspunsul la care pot avea onoarea să mă aştept. Aş putea eventual dori să fiu informat de ce ― cu un atît de mic efort de politeţe ― sînt astfel res­pins. Dar este de mică importanţă.

― Aş putea şi eu tot atît de bine întreba, replică Elizabeth, de ce, cu scopul atît de vădit de a mă jigni şi insulta, v-aţi gîndit să-mi spuneţi că m-aţi îndrăgit împotriva voinţei, împotriva raţiunii şi chiar împotriva firii dumneavoastră. Nu este aceasta întrucîtva o scuză pentru lipsa mea de politeţe, dacă am fost nepoliticoasă?

― […]  nu mi-e ruşine de senti­mentele despre care v-am vorbit. Erau fireşti şi drepte. V-aţi fi putut aştepta să fiu bucuros de inferioritatea ru­delor dumneavoastră? Să mă felicit pentru speranţa de a avea rude a căror poziţie în societate este atît de net sub nivelul meu?

― Vă înşelaţi, domnule Darcy, dacă presupuneţi că modul în care v-aţi făcut declaraţia m-a impresionat în vreun alt fel, decît că m-a dispensat de mîhnirea pe care aş fi putut-o simţi refuzîndu-vă, dacă v-aţi fi purtat ca un gentilom.”

6. Viziunea autoarei.

După cum se poate observa, discursul epic este redat într-o manieră omniscientă, preponderent din unghiul de vedere al lui Elizabeth (un alter – ego al autoarei), care devine astfel un „filtru” prin care se cerne realitatea vieţii sociale, mondene, culturale si morale – moralitatea fiind un alt aspect delicat, pus sub lupa reflecţiilor lui Elizabeth şi a lui Jane Austen, deopotrivă. Ea problematizează astfel şi decăderea morala a tinerilor acestei societăţi şubrezite de principiile şi reprele morale ale părinţilor şi de conceptul de familie, depreciat de optica socială, aceştia ajungând să-şi asume un sistem de valori răsturnat, ghidăndu-se în principal după principii hedoniste şi superficiale  (unii mănaţi de vise de înnavuţire, alţii de plăcerea trupească – aceasta din urmă, desigur, un păcat capital al epocii ai căror prizonieri sunt!) şi cufundându-se astfel în superficialitate şi ignoranţă.

7. Personaje.

Acesta este cazul cuplului format din Lydia (sora mai mică a lui Elizabeth) şi oportunistul Wickham (ei constituind unul dintre mariajele date ca exemplu în carte), cei doi fiind în cele din urmă siliţi să se căsătorească, după o escapadă amoroasă, cu greu muşamalizată de familia Bennet pentru a nu distruge onoarea Lydiei şi a familiei deopotrivă şi pentru a nu compromite şi şansa celorlalte fiice de a realiza mariaje de succes.

Un alt exemplu de mariaj nereuşit (deşi din alte considerente) este cel al D-nei şi al D-nului Bennet: ea – o femeie cu preocupări limitate şi modeste, bântuitea în principal de vise de înnavuţire (singura cale de reuşită constituind-o asigurarea unor mariaje profitabile celor cinci fiice ale sale, sau măcar celor două fiice mai mari), iar el – un intelectual ratat, care nu şi-a putut atinge potenţialul lângă o soţie castratoare, care i-a subminat masculinitatea, asociind practic incapacitatea soţului ei de a îmbogăţi familia cu … lipsa acesteia. Prin urmare, acest pater familias eşuează la ieşirea din a doua tinereţe într-un conac sătesc, pe un mic domeniu rural, cu o soţie cicălitoare pe care, după 30 de ani de căsnicie, reuşeste să o ignore, şi cu 5 fiice cu viitor incert, 3 dintre ele constituind adevărate „bătăi de cap” pentru d-nul Bennet, care încearcă să „rezolve” problema de asemenea, prin a le ignora. Cele 3 surori sunt: Mary, (18 ani) cea studioasă şi retrasa, aproape antisocială (vă daţi sema ce înseamnă asta pentru un potenţial mariaj si pt d-na Bennet!), care petrece ore în şi cititnd mult şi înelegând puţin; Kitty (17 ani), care e „tare de cap” ca Mary şi frivolă ca Lydia; şi, în fine, cea mai tânără dintre surori – Lydia (15 ani,) cea mai frivolă si mai limitată dintre surori, total dezinteresată faţă de dezvoltarea şi rafinarea intelectuală, având ca unică preocupare flirtarea cu soldaţii cantonaţi la o unitate militară din zonă. Ea este susţinută de mama ei şi o domină, la rândul ei pe soara mai mare (Kitty) şi tot ea este cea care cade pradă oportunistului Wikham care, întrezărind iminenţa unor mariaje reuşite pentru surorile ei, speculează posibila îmbogăţire a familiei Lydiei şi, implicit a lui, care, în final, se induplecă să o ia pe aceasta de nevastă în schimbul asigurarii unei dote satrisfăcătoare.

Preferatele d-nului Bennet sunt cele două surori mai mari, rafinate şi cizelate, dintre care Elizabeth este recunoscută pentru spiritul ei ager şi mintea ascuţită (spirit pe care d-na Bennet doreşte sa-l supună, în principal prin aranjarea unui mariaj cu un bărbat mult sub demnitatea şi calitatea umana si intelectuală a lui Elizabeth), iar Jane, cea mai mare dintre surori (22 de ani), care este recunoscută în tot ţinutul pentru frumuseţea, fineţea si eleganţa trupului şi a comportamentului. Acestea sunt cele două surori care reuşesc să realizeze nişte mariaje întemeiate pe afecţiune reciprocă şi dragoste.

8. Intriga.

Fitzgerald Darcy – un aristocrat desăvârşit, apreciat în societate, râvnit ca soţ şi ca ginere, o întîlneste pe Elizabeth Bennet – fiica unui mic moşier stabilit la ţară, tânără şi fermecătare,  dar, dincolo de asta – diferită … Să fie oare asta de ajuns pentru a face ca totul să se schimbe?… Pentru ca pilonii aparent indestructibili pe care se sprijină întreaga sa filosofie de viaţă şi întregul sistem de credinţe şi valori, precum şi măsura valorii personale şi a înaltei lumi căreia îi aparţine, să-şi înceapă declinul ce va anticipa inevitabila prăbuşire? Ce să facă? Să renunţe la principiile în lumina cărora a fost educat, prin raţiunea cărora a trăit, a gândit şi acţionat întreaga viaţă? Şi pentru cine -pentru ea, o tânără rebelă, fiică a unei mici familii burgheze, prinsă în noianul de absurdităţi ale unei mame superficiale, cu principii sterpe şi calpe şi alături de pretenţiile frivole a două surori mai mici, lipsite de orice graţie, talent şi măsură a bunului simţ şi a bunului gust? Şi, în plus, ce să mai crezi despre această fiinţa bulversantă şi contradictorie, care refuză, poate nu chiar cu un calm desăvârşit, dar în orice caz cu cugetul clar şi hotărât, o cerere în căsătorie care ar aduce onoare şi ar face deliciul oricări mari familii din ţinut?

9. In incheiere …

… nu putem să nu observăm viziunea uşor naivă asupra deznodământului situaţiilor de viaţă şi a împlinirii destinului, pe care Jane Austen ni le comunică, nu numai prin intermediul acestui roman, ci prin majoritatea lor – şi anume: cei buni şi frumoşi, cei corecţi şi inteligenţi, cei care-şi recunosc greşelile şi urmează calea viselor frumoase până la capăt, cu tenacitate şi cu determinare, îşi vor împlini, fără echivoc destinul…. Poate că poveştile de viaţă ale personajelor sale sunt o sublimare pentru propriul destin neîmplinit, pentru propria iubire sacrificată pe altarul efemer al mândriei şi al prejudecăţilor…

DESPRE FILM

Romanul lui Jane Austen, „Mândrie şi Prejudecată” a cunoscut mai multe ecranizări de-a lungul timpul, toate reuşite, după părerea mea, în sensul că veţi putea regăsi şi recunoaşte aura acelor vremuri, aparenţa lor seducătoare, dar şi aroma apăsătoare, claustrofobică, încărcată de multul praf al uşilor închise şi al vieţilor de culise, de vaporii grei de parfum cu care tinerele şi mai puţin tinerele doamne îşi ascund tristeţile, in spatele tensiunii cu care complicatele relaţii sociale reverberează.

Prima ecranizare a fost realizată în 1940, în regia lui Robert Z. Leonard şi avându-l în rolul principal pe Laurence Olivier.

Ce-a de-a doua ecranizare a fost realizată în 1995, sub forma unei mini-serii TV, sub regia lui Simon Langton şi avându-i în rolurile principale pe Colin Firth şi Jennifer Ehle. Filmul a fost produs şi distribuit de BBC.

Cea de-a treia şi cea mai recentă ecranizare datează din 2005, sub regia lui Joe Wright şi cu participarea lui Keira Knightley şi a lui, Matthew MacFadyen în rolurile principale. Filmul a fost nominalizat la 2 premii “Globul de Aur” (Cel mai bun film – muzical sau comedie şi Cea mai buna actrita intr-un muzical sau comedie – Keira Knightley) şi la 4 premii Oscar (ea mai buna actrita in rol principal – Keira Knightley, Scenografie, Costume şi Coloana sonora). Filmul a fost distins cu premiul Carl Foreman pentru debut in regie – Joe Wright.

Vrei sa cumperi cartea? Gaseste oferta cea mai buna! – piticipecreier

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2011 în Fără categorie

 

Etichete: , , , ,

PORTRETUL UNEI DOAMNE – Henry James

I. DESPRE AUTOR


Nume complet:  Henry James

Data şi locul naşterii: 15 aprilie 1843, New York

Data şi locul morţii: 28 februarie 1916, Rye

Naţionlitate:  americană

Carieră literară : Scriitor, dramaturg

Opere semnificative: „Americanul”, „Europoenii”, „Portretul unei doamne”, „Turnul de fildeş”, „Aripile unei porumbiţe”

Stil:  romane, nuvele, povestiri

II. DESPRE ROMAN

1. Publicare.

„Portretul unei doamne” a fost publicat pentru prima dată în 1881 şi reprezintă unul dintre cele mai populare şi mai de succes romane ale autorului american (Henry James), el însuşi  fiind, la rândul său, unul dintre cei mai apreciaţi dar şi controversaţi autori ai timpului său. Henry James s-a remarcat prin apentenţa pentru abordarea aspectelor de factură socială în romanele sale, ilustrarea diferenţelor dintre lumea veche şi cea nouă fiind o tematică predilectă şi un motiv recurent în operele sale.

2. Portretul unei doamne.

„Portretul unei doamne” este una dintre cele mai reprezentative scrieri ale sale în acest sens, situând-o în centrul acţiunii pe Isabel Archer, o tânără americancă, originară din Albany (New York) care, venind în vizită pe bătrânul continent european îşi aduce cu sine şi bunul ei cel mai de preţ – spiritul neînfrânt în neobosita lupta pentru propria independenţă. Acest spirit îndrăzneţ, cugetul ager şi siguranţa de sine, alături de naturaleţea ei nativă, fac  în scurt timp din Isabell Archer noua „senzaţie” a sezonului, iar propunerile şi cererile în căsătorie din partea unora dintre cei mai râvniţi nobili din regiune, nu întârzie să apară. Dar dorinţa Isabellei de a fi liberă şi de a cunoaşte viaţa şi lumea, în afara constrângerilor pe care un astfel de legământ (mariajul) le-ar presupune,  este mai presus de nevoia sau de preocuparea de a-şi asigura sieşi un viitor stabil şi un comfort  financiar şi social potrivit demnităţii, statutului şi prestanţei sale. Aşa că, la puţin timp de la sosirea sa pe domeniul familei Touchet (la mătuşa ei din partea mamei), unde venise in vizită şi se stabilise pentru o perioada nedeterminată de timp, în urma morţii tatălui ei, Isabel şochează prin respingerea cererii în căsătorie a Lordului Warburton – unul dintre cei mai râvniţi burlaci din regiune.  Ea îl mai respinge în nenumărate rânduri şi pe un alt predendent la mâna ei – perseverentul şi devotatul Caspar Goodwood, fiu al unui industriaş bogat, loial în iubirea sa sinceră, dar aproape obsesivă fata de Isabel şi tenace în a-şi urma şi susţine cauza, care o urmăreşte pe Isabel din America până în Londra cu scopul de a o convinge  să-i accepte cererea în căsăstorie.

3. Atmosferă şi personaje.

Prin cutezanţa ei, Isabel Archer contrastează puternic cu celelalte lady din acest tablou liniştit, paşnic şi aparent tihnit, arhaic şi patriarhal al bătrânei Anglii, în care oamenii  işi duc viaţa după standarde prestabilite, într-un ritm monoton şi molcom, constanţa obiceiurilor, a tabieturilor şi chiar a viciilor fiind considerată aproape o virtute. Dimineţile însorite – singurele care mai încălzesc zidurile reci ale bătrânului conac, se succedă şi se consumă cu toate după aceeaşi ordine firească a lucrurilor, când toţi cei ce locuiesc la reşedinţa familiei Touchet se reunesc în gradina însorită şi înverzită pentru a-şi savura cafeaua, alături de glumele viitorului moştenitor al domeniului (Ralph, un intelectual lipsit de ocupaţie, bolnav de plămâni) şi de dezbaterile ultimelor ştiri din economie şi politică ale d-lui Touchet (tatăl lui Ralph şi unchiul Isabelei) sau a celor de la rubrica socială, ale d-nei Touchett (mama lui Ralph şi mătuşa Isabelei). Ralph, unul dintre „veteranii” acestui stil de viaţă, care învăţase să se complacă cu statutul său de intelectual lipsit de obligatii ,făra responsabilitatea unei funcţii sau a unei soţii, şi care aproape se împăcase cu soarta sa pecetluită şi cu deznodământul uşor de anticipat, este „readus la viaţă”, revitalizat şi reanimat de spiritul liber, spontan şi natural al Isabelei, aceasta suscitandu-i din nou, după mult timp interesul faţă de viaţă – doar că, de data aceasta, nu faţă de propria viaţă, ci faţă de viaţa ei…

4. Mostenirea.

Fascinat de personalitatea dinamică a Isabelei, de forţa ei vitală şi de zbuciumul ei interior, alimentat de dorinţa arzătoare de a cunoaşte şi de a călători prin lume, Ralph îşi convinge tatăl să-i lase prin testament cea mai mare parte a averii sale. Pe de o parte, această alegere a lui Ralph este un soi de sublimare a propriului destin pecetluit, pe de altă parte constituie un cadou gereneros faţă de o femeie pe care o iubeşte, sau, mai corect – pe care şi-ar permite să o iubească dacă nu ar fi epuizat şi condamnat de boală… În acelaşi timp trebuie să menţionăm că, pentru Ralph acest lucru este şi ca un fel de experiment prin care-şi satisface curiozitatea de a vedea cum îşi împlineşte destinul o femeie care iubeşte libertatea mai mult decât propria bunăstare. Dealtfel, unul dintre argumentele pe care Ralph i le-a adus tatălui său înspre a-l convinge să-i lase această avere fabuloasă unei tinere venetice şi neexperimentate, a fost tocmai acesta – de a-i oferi oportunitatea să-şi împlineacă visul şi de a-l avea pe el ca martor al destinului ei, el mărturisindu-şi curiozitatea faţă de calea pe care Isabel o va alege, dar şi fascinaţia şi admiraţia faţă de această femeie la care nu poate aspira …

5. Intriga.

În casa familiei Touchet Isabel o cunpaşte pe madame Merle, o apariţie seducătoare şi aproape la fel de fascinantă ca şi Isabel, deşi într-o altă manieră – poate prea „pudrată”, deosebindu-se de Isabel tot aşa cum un parfum greu, dar fin, rafinat printr-un proces tehnologic complicat de prea multele distilări ale aromelor iniţiale, se deosebşte de un parfum floral, zglobiu şi proaspăt. Isabel este imediat cucerită de farmecul d-nei Merle, de rafinamentul ei în relaţiile sociale, de diplomaţia deosebită de care dă dovadă în orice fel de discuţie sau dezbatere în care se angajează şi de uşurinţa cu care câştigă încrederea şi admiraţia celorlalţi. Dealtfel, madame Merle, în pofida eleganţei şi rafinamentului personal, a ţinutei impecabile şi stilate, a necontenitului său pelerinaj dintr-o ţară într-alta, este posesoara doar a unei averi modeste – dar, datorită stilului personal şi a prezenţei deosebit de plăcute pentru toţi cei cu care se înconjoară, madame Merle este permanenta invitată sau musafiră a mulţilor  ei prieteni şi a variatelor cunoştinţe pe care şi le-a făcut de-a lungul timpului, străbătând lumea. Prin urmare, ea nu pare a fi nevoită să suporte constisitoarea întreţienere a vreunui domeniu care să-i servească drept reşedinţă. Între madame Merle (şi ea orginară tot din America) şi mai tânăra ei conaţională se înfiripă rapid o amiciţie sinceră şi eliberatoare pentru spiritul celor două, uşor încătuşat pe acest tărâm al convenţionalismului, conformismului şi pudorii. Şi poate că această amiciţie ar fi putut evolua înspre o prietenie la fel sinceră şi  poate şi loaială, dacă brusca îmbogăţire a lui Isabel, după moartea unchiului ei, nu ar fi făcut atîta vâlvă …

6. Teme principale.

Romanul tratează, în paralel, două teme esenţiale – în prim plan este Isabel Archer şi povestea ei de viaţă, „Portretul unei doamne” fiind un roman al devenirii, romanul unui destin, iar într-un plan subiacent tratează antiteza, uşor supralicitată (acest aspect fiind dealtfel şi sursa principala a criticilor ce au fost aduse romanului) dintre bătrânul continent european – prăfuit, încremenit în nemişcare, aproape decrepit, decadent şi uzat, şi tărâmul făgăduinţei – America cea nouă, tânără, proaspătă şi naturală, în continuă mişcare – plină de vitalitate şi dinamism, cu principii şi valori noi, reformate, mânată de elanul tinereţii şi al libertăţii proaspăt cucerite, aidoma Isabelei. Lumea veche, în pofida aparenţei îmbietoare şi a ospitalităţii, a traiului tihnit ce-l promite ca  garanţie în schimbul stabilirii definitive aici a veneticilor, este prezentată de fapt ca o capcană, o epava veche şi prafuită care-i trage cu sine, în jos, pe toţi cei pe care-i ademeneşte în mrejele sale. Astfel, Isabel, vrăjită de farmecul seducător al d-nei Merle, este de acord să facă o călătorie cu aceasta în Italia, unde-l cunoaşte pe unul dintre vechii şi bunii ei prieteni – Gibert Osmond, un intelectual auto-intitulat, rafinat şi pretenţios, colecţionar de artă, a cărui reşedinţă seamănă mai mult cu un muzeu în care au fost claustrate, într-o ordine înţeleasă numai de găzduitorul lor şi exclusiv pentru plăcerea proprie a vănătorului de trofee, o serie de obiecte de artă din toată lumea. Deşi la început Isabel este fascinată de aceasta aparitie bizara şi-i acceptă cererea în căsătorie, la scurt după ceremonie acest Gilbert Osmond, adică soţul ei (şi tată a unei fiice adorabile, de 15 ani, Pancy, care, aparent, şi-a petrecut toţi cei 15 ani de viaţă la o mânăstire), i se devoalează ca fiind un personaj obscur, care, în pofida domeniului său pretenţios şi costisitor, nu dispune de o sursă evidentă de finanţare a gusturilor şi hobbyurilor sale excentrice.

7. Dezodamantul.

Spre finalul romanului iţele se descurcă cu repeziciune, iar visul de aur al Isabelei se destramă rapid, ca fumul unei ţigări fumate cu nesaţ … Cortinele care acopereau complotul cad rând pe rând, iar realitatea dură şi rece îşi dezgoleşte colţii îngălbeniţi de timp, într-un rânjet brutal şi descumpănitor în faţa Isabelei … Madame Merle, amanta din tinereţe a lui Osmond şi mamă, în secret, a fragilei şi nevinovatei Pancy, este cea care a planificat cu extremă meticulozitate mariajul dintre Osmond şi Isabel – în principal mânată de dorinţa de a găsi o mamă potrivită pentru fiica ei, dar şi pentru a putea profita, împreună cu colaboratorul ei, de averea Isabelei. Pe de altă parte nu putem să nu remarcăm relaţia aproaqpe patologică dintre Mdame Merle şi Osmond, care, din căte se pare îşi consumă în continuare „pseudo-mariajul” pe care l-au întreţinut în ultimii 15 ani – care nu mai e demult bazat pe iubire, ci este alimentat de apentenţa amândorura pentru complot, urzeală, şi trădare. În ultimele pagini ale romanului Isabel se întoarce în Anglia, la cererea vărului Ralph, aflat pe patul de moarte, sfidând dezaprobarea soţului ei. Ralph îşi dă ultima suflare în braţele Isabelei, care, rămasă singură pe lume, se vede pusă într-o situaţie aproape imposibilă: ce să facă? Să fugă cu devotatul Caspar Goodwood care venise din nou după ea, neţinând cont de proaspătul legământ ce-l făcuse, sau să-şi onoreze obligaţia de soţie, întorcându-se la soţul ei şi făcându-şi o datorie de onoare din a o proteja pe  micuţa Pancy,  pradă a unui tată autoritar şi insensibil, care nu se poate hotărî între a-i predestina fiicei sale abandonate lui Hristos o viaţă vândută mai departe Bisericii sau un mariaj profitabil cu lordul Warbuton, fostul peţitor al Isabelei?

III. DESPRE FILM.

Romanul a fost ecranizat în 1996, în regia lui Jane Campion, având-o în rolul principal pe Nicole Kidman. Filmul a avut două nominalizări la Oscar ( Cea mai buna actrita in rol secundar – Barbara Hershey  şi pentru Cele mai bune costume) şi o nominalizare la Globul de aur (pentru cea mai buna actrita in rol secundar -Barbara Hershey). În celelalte roluri au fost distribuiţi: John Malkovich (G. Osmond),  Martin Donovan (Ralph Touchett), Richard E. Grant (Lord Warburton).

Prin acest film s-a reuşit o magistrală punere în scenă a romanului lui H. James – vizionaţi-l şi veţi pătrunde în lumea lui Isabel Archer, unde fieacare personaj vă va ademeni, vă va fermeca şi vă va seduce, jucându-şi tactios şi cu voluptate rolul. Atmosfera grea, tonurile închise, răceala tăioasă a încăperilor cu ziduri groase, după care dospesc secrete, tăcerile grele care parcă suspendă clipa într-un timp încremenit – toate atât de contrastante cu personalitatea arzătoare a Isabelei, par a se desprinde parcă de pe peliculă, alunecând sub lumina difuză a unui reflector nevăzut, din caruselul ameţitor  al intrigilor vechii lumi, înapoi în lumea în care au fost pentru prima oara imaginate …

Vrei sa cumperi cartea? Gaseste oferta cea mai buna! – piticipecreier

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2011 în Fără categorie

 

Etichete: , , , , ,

Castelul palarierului – A.J. Cronin

DESPRE CARTE.

Publicare.

The hatter’s castle, publicat in 1931, a fost primul roman al lui A. J. Cronin, fiind in acelasi timp si unul dintre cele mai reusite. Actiunea romanului incepe in anul 1879, intr-un orasel fictiv (Levenford) din Scotia. Naratiunea graviteaza in jurul mai multor pesonaje si are o intriga ramificata, derularea momentelor semnificative din roman, traiectoria destinelor personajelor si deznodamantul calatoriei acestora fiind toate legate de identitatea, personalitatea si comportamentul deviant al palarierului, care face ca totul in jurul sau sa deraieze inspre o succesiune dramatica de evenimente. Succesul imediat al cartii l-a ajutat pe Cronin in luarea deciziei de a abandona definitiv prima sa profeise – cea de medic, si de a se dedica intru totul vocatiei sale de scriitor.

Semnificatia titlului.

Judecand dupa titlu si facand corelatia cu subiectul intens al cartii, care surpinde dinamica vietii de familie a unei singure familii dintr-un orasel rural fictiv, brutalizata de spiritul tiranic al unui pater familias narcisic, egocentric si posedat de iluzia superioritatii, putem sa ne gandim ca A. J. Cronin s-a inspirat din proverbul britanic de mare notorietate „Every’s man home is his castle” (casa oricarui barbat este castelul sau). Numai ca valentele pozitive ale acestei maxime, care in mod normal fac referire la valorile familiale ale respectului, admiratiei si afectiunii fata de camin si familie, in acest roman se transforma in oroarea pe care personajul principal, James Brodie, o sadeste in sanul familiei sale prin temperamentul sau coleric si dur, prin viziunea sa limitata, inlfexibila si dogmatica, prin atitudinea sfidatoare, aroganta si depreciativa la adresa celorlalti, si, nu in ultimul rand, prin comportamentul brutal si represiv indreptat tocmai impotriva celor firavi si lipsiti de aparare.

O secventa din viata familiei Brodie.

Romanul se deschide, sugestiv, cu o scena de familie – familia Brodie, compusa din James Brodie (palarierul), bunica (mama acestuia), Margaret (sotia lui Jame), Mary (fiica cea mare) si Nessie (fiica cea mica) servesc ceaiul. Caracterul despotic al lui Brodie precum si frica paralizanta care le anihileaza orice tentativa de riposta celor doua femei din casa si celor doua fiice ale sale, nu intarzie sa se infatiseze, inca din primele momente ale, ceea ce in mod inautentic, se dorea a fi o reuniune familiala pasnica. Cu fiecare fraza citita, cu fiecare secventa parcursa, descoperim in James Brodie o personalitate aproape patologic egocentrica, lipsita de orice sensbilitate ori compasiune, un barbat cu un suflet schimonosit, captiv intr-un trup masiv, lipsit de maniere si de o educatie aleasa, dar snob si cu mintea intunecata de dorinta obsesiva de a-si demonstra si impune superioritatea si autoritatea asupra tuturor celorlalti.

Tensiunea cvasi-permanenta care imbraca peretii reci ai ciudatei resedinte Brodie, atinge punctul culminant cu fiecare intoarcere acasa a acestuia, semnalata de zgomotul abrupt al portii de metal, urmata de pasii grei ai lui James, sfaramand pietrisul de pe alee – „ritualul de a-l servi cu promptitudine pe stapanul caminului, atat in ceea ce priveste masa, cat si in orice altceva, era una dintre legile nescrise dupa care se conducea familia” (pg 15, 2010). Tot ceea ce se petrece in mica incapere destinata servirii ceaiului deconspira personalitatea abrutizata a lui Brodie, care-i reproseaza batranei sale mame ca mananca painea muiata in ceai „ca un porc nesatul„, fiicei celei mici ii reproseaza ca este „doar a doua din clasa„, sotiei ii reteaza sarcastic dreptul la cuvant, iar fiicei celei mari ii interzice sa se mai vada cu fiul comerciantului de whisky.

Personaje.

Dupa cum ne-am dat deja seama, in centrul romanului troneaza personalitatea impulsiva si violenta a lui Brodie, dar, in acelsi timp sunt focalizate, rand pe rand si secvente semnificative din destinul si isotria de viata ale celorlalte personaje, care sunt aduse, rand pe rand, sa joace rolul principal alaturi de James.

Ni se permite astfel o scurta incursiune in trecutul lui Margaret, supusa si fragila sotie a lui James Brodie, infatisata intotdeauna doar muncind si robotind prin bucatarie;  este surprinsa si o scurta secventa de la inceputul mariajului lor (singurul moment, poate, in afara de cel de la sfarsitul roamnului, cand putem percepe un James Brodie umanizat), si asistam chiar si la ultimele clipe din viata Dnei Brodie.

Apoi ne intersectam pentru cateva clipe si cu destinul dramatic al lui Dennis Foyle, prima iubire a lui Mary, care – desi si-a unit destinul cu al ei doar pentru cateva clipe, i l-a schimbat pentru totdeauna.

O insotim pe Mary, fiica cea mare a lui James si unul dintre personajele centrale, care apare  in cea mai mare parte a romanului, pe anevoiosul drum parcurs de ea dupa ce este aruncata in strada de tatal ei, asistam la drama mortii copilului ei nascut prematur si facem cunostinta cu Dr. Renwick, cel de-al doilea barbat care va schimba semnificativ traseul vietii lui Mary.

Il cunoastem pe Matt, primul copil al lui James si Margaret, un caracter plin de slabiciuni, care isi implineste pana la urma destinul plecand in India, si care joaca si el un rol destul de important, mai ales tot in ultima parte a romanului, cand fuge cu Nancy, amanta tatalui sau.

Si, nu in ultimul rand, ne atasam de Nessie, fiica cea mica a lui James si preferata acestuia, ale carei interventii in roman sunt putine, aparand sporadic in cateva  cadre si neparand a avea o viata proprie, in afara de indeplinirea directivelor pe care tatal ei i le prescrie. Cu toate acestea, actul final al romanului, de o mare intensitate si un puternic dramatism este jucat de Nessie, pe care  o compatimim sincer pentru finalul tragic pe care providenta si un tata abrutizat i l-au adus.

Intriga.

Intrigile romanului sunt multiple, dar evenimentul major care va declansa teribila  succesiune de evenimente  din deschiderea romanului este constituit din secventa in care Mary se intoarce acasa si recunoaste faptul ca a ramas insarcinata cu Dennis, fiul comerciantului de whisky. Din acest punct incolo lucrurile incep sa scape de sub control, culminand cu brutala aruncare in strada a lui Mary, intr-o seara rece si ploiasa, dupa o bataie crunta primita de la tatal ei, scena in care nici una dintre cele doua femei din casa (mama si bunica ei) nu intervin. Mary, neavand incotro sa se duca, o ia la fuga prin padure, unde, spre dimineata, intr-un hambar abandonat, naste un copil ce nu supravietuieste. In mod paradoxal, in timp ce Mary naste singura si abandonata rodul iubirii dintre ea si Dennis, acesta din urma este tragic ucis intr-un accident feroviar.

Deznodamant.

Ulterior izgonirii  lui Mary de catre tatal ei, lucrurile incep sa mearga din ce in ce mai rau in casa familiei Brodie – James si afacerea ajung in ruina, Margaret moare de cancer, James este abandonat in cele din urma de amanta sa Nancy, iar Nessie, ramasa singura prada a tatalui ei, evadeaza din viata care fusese intotdeauna o povara prea mare pentru un suflet atat de fragil.

Stil si interpretare.

Romanul impresioneaza nu neaparat prin tragismul evenimentelor, cat prin concizia si acuratetea cu care personajele au fost creionate de penelul unui mare maestru – forta  malefica a personajului principal, slabiciunea si lasitatea  unei mame, careia frica i-a suprimat orice instinct matern si orice impuls de a-si mai apara copiii; bunica infricosata, dar cartitoare si la fel de hada, pana la urma, ca si fiul ei; Mary – profilul unei adolescente de 17 ani, entuziasmata de fiorul primei iubiri; Nessie – copilul traumatizat, strivit sub calcaiul autoritatii unui tata desensibilizat si redusa, de la statutul de persoana cu vointa proprie, la cel al unei umbre fantomatice care, cu fiecare zi care trece, se disipeaza si mai mult in nefiinta. Si, nu in cele din urma, Matt, fiul plin de slabiciuni si de vicii, incapabil, ca urmare a abuzurilor din trecut, de a-si asuma statutul de barbat si de a-si elibera mama si surorile de sub tirania tatalui sau.

Una dintre metodele principale folosite pentru creionarea personajelor este dialogul, care abunda pe tot parcursul cartii.  Descrierea gesturilor, mimicii, conduitelor si manierelor, precum si a expresiilor emotionale ale personajelor, care prin repetare si consecventa s-au intiparit pe chipul acestora sub forma unor trasaturi permanente, sculptate in carnea lor de sufletul de piatra al lui James Brodie, completeaza tabloul.

Castelul palarierului” este un roman al devenirii, care descrie destinul personajelor sale, in functie de alegerile pe care le fac  (James Brodie ajunge in ruina, singur si parasit, ca urmare a tuturor deciziilor si alegerilor gresite din trecut, Mary se marita si isi acorda siesi o sansa la fericire, ca urmare a deciziei de a-si parasi tatal), de influientele directe ale experientei de viata si ale altor personaje (Nessie se sinucide, nemaisuportand violentele tatalui ei si neavand pe nimeni care sa o salveze din „ghearele” lui), in functie de felul in care si-au trait viata si s-au raportat la toti ceilalti (bunica glaciala, indiferenta si insensibila fata de suferintele nurorii si ale nepotilor ei, sfarseste intr-o batranete senila in care pierde definitiv contactul cu lumea reala) si chiar in functie de imprevizibilitatea si implacabilitatea fatalitatii (Dennis este ucis intr-o tragedie feroviara, iar Margaret este rapusa de cancer).

In concluzie …

Imaginea de final este absolut contrastanta cu cea care deschide romanul – in ultimele pagini descoperim un James Brodie invins de soarta, singur si cazut in dizgratie, parasit, fie prin moarte, fie prin abandonare, de toti cei pe care ii subjugase in trecut. Celui care si-a condus familia, nu prin iubire, ci prin teroare, i se refuza, in ultima instanta, nu numai iubirea, ci si sansa de a mai indrepta raul facut, intrucat efectele acestuia sunt ireversibile.

Citeste cartea:

Asculta dramatizarea radiofonica:

Castelul palarierului

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Februarie 2011 în Fără categorie

 

Etichete: , , ,